Când ai primit provocarea ți s-a părut grea sau ușoară?
Mi-a plăcut și asta e cel mai important. Născut în ‘80 am crescut într-o perioadă de „târguială”, când trebuia să te descurci cumva și deci sunt obișnuit cu asta. Vorba aia cu „românul e descurcăreț” cred că încă e valabilă, haha.
Ce ți s-a părut cel mai greu?
Să obțin ceva de la magazinele cu casă de marcat, dar am avut varianta de piața cu agricultori și atunci a mers pe „carismă”.
Ce argumente sau metode au funcționat?
În primul rând, faptul că am fost cu fetița mea, Samia, după mine a ajutat enorm. Munca mea ar fi fost de două ori mai grea dacă eram singur, deci ca o concluzie, românii sunt miloși, haha.
De ce crezi că oamenii nu dau atât de ușor pe încredere?
Pentru că suntem o țară săracă și când zic asta nu mă refer doar la bani, suntem săraci din multe puncte de vedere și aproape fiecare român a fost „țepuit” cel puțin odată și de cele mai multe ori nu era un necunoscut, reality check!
Tu ai încredere în oameni? Ai da ceva pe încredere unor necunoscuți?
Depinde de context. În general, când dau ceva oricui, o fac cu drag și nu aștept neapărat să mai primesc înapoi, dar dacă primesc o iau ca pe un bonus sau cadou :)).
Crezi că banul schimbă paradigma unui astfel de exercițiu? Dacă trebuia să faci pe încredere altceva crezi că era mai ușor?
Prea multe variabile la întrebarea asta. Nu știu ce să răspund exact, dar clar banul are forță de decizie într-o țară ca România.
Cum crezi că e nivelul de încredere în România?
E mic, foarte mic, infim, underground, haha, dacă vrei iau un dicționar să mai găsesc sinonime.
A contat sau nu faptul că unele persoane v-au recunoscut?
Nu, singurul lucru care a contat a fost dacă omul cu care „negociam” avea sau nu putere de decizie, iar de aici pleca mai departe în funcție de caracter și personalitate.
Cu ce gând ai rămas în urma acestei provocări?
Că oricât de negativist am sunat la răspunsurile de mai sus, până la urmă m-am întors acasă cu o plasă de cumpăraturi, fapt care m-a surprins un pic.
